În primul volum al seriei Berlin, am făcut cunoștință cu câteva grupuri de copii care au rămas singuri într-o lume a adulților, aceștia fiind nimiciți de un virus puternic. Când s-au văzut singuri, copiii s-au împărțiț în grupuri și au început să cucerească Germania. Bineînțeles, fiecare conducător al grupului își dorea să ocupe mai mult, așa luau naștere conflictele.

Primul volum s-a terminat cu întoarcerea lui Theo în grupul său și cu moartea lui Sven. Al doilea volum? Haideți să vedem ce anume ne pregătește.

În volumul al doilea, Berlin, zorii din Alexanderplatz, eroii noștri descoperă că, pe lângă celelalte grupuri, ei toți au un dușman comun împreună care atacă fiecare copil ce umblă pe străzile Germaniei.

Au început să aibă dubii în ceea ce privește existența monstrului doar în momentul în care acesta le atacase animalele menite să producă hrana celor din Gropiusstadt. Acel monstru umbla liber pe străzi, iar după ce ataca, se făcea practic invizibil.

Jakob, frații Buchner și Bernd hotărâră să plece în capturarea monstrului pentru a se feri pe viitor de primejdii. După ce l-au vânat cam în toată Germania, hotărăsc să caute la metrou, dar acolo cei 4 prietenii decid să se despartă pentru a căuta în mai multe locuri.

Ghinionul face ca, Buchner unu să fie cel care intră singur la stația de metrou, deoarece acolo dă cu ochii de monstru. Înainte să apuce să țipe și ca prietenii lui să-i sară în ajutor, Buchner unu este ucis iar monstrul este dispărut.

Buchner doi, fratele său geamăn, promite că va captura fiara și că o va ucide. Este hotărât să plece în căutarea ei însă Jakob este de părere că, un plan bun, le-ar fi de mai mare ajutor.

În acest timp, în ținutul fetelor din Havel, Britta și Christa au văzut cea mai mare panteră care putea să locuiască în Germania; și pantera aceea părea să le urmărească.

Speriate și debusolate se hotărăsc să ceară ajutorul copiilor din grupul Gropiusstadt. Așa află că pantera și monstrul care atacă nepăsător pe străzile Germaniei este una și aceeași ființă. Așa că, împreună hotărăsc să plece la vânătoare: nu cu mâna goală căci fetele din Havel au adus cu ele două genți pline cu armament.

Cum ei nu mai folosiseră arme niciodată, a urmat o perioadă de antrenament. Însă vestea acelor arme a ajuns și la urechile celor din Tegel, care, înfricoșați la gândul că acel monstru i-ar putea ataca, hotărăsc să fure armelor grupelor adverse. Prin urmare Timo, Claudia și Karl încearcă să se apropie de grupul lui Jakob. Pentru a nu da de bănuit, cei trei se alătură grupului și pornesc în vânătoarea panterei.

Găsirea acestui animal se dovedește a fi mai dificilă decât credeau ei la început și astfel că, în lunga lor plimbare ajung în turnul Alexanderplatz, un turn pe care, îl admira fiecare, copil fiind. Aici lasă garda jos căci peisajele le iau ochii, însă, în timp ce admirau priveliștea, zăresc pantera. ESte însă prea târziu căci, era flămândă așa că atacase: îl omorâse pe Karl.

Îndurerați, copiii decid să îi întindă o cursă acelui monstru care le-a furat deja doi prieteni. Timo se dovedise cel mai potrivit pentru a fi momeala, așa că, stătea cuminte în piața Alexanderplatz, în timp ce o aștepta. Ceilalți prieteni stateau în biserica la pândă. Nu trecu mult timp și pantera atacă. Timo fugi cât îl ținu picioarele pentru a intra în biserică iar pantera a intrat după ei…

Ce s-a întâmplat oare? Au reușit copiii să înfrunte monstrul? Alianța dintre ei a rezistat? Va fi oare pace într-o Germanie condusă de copii? Asta trebuie să aflați voi citind cartea!

Mie mi-a plăcut mult! Aștept cu drag și celelalte volume.

Este o serie despre prietenie, despre sacrificiu, despre dorința de trăi și de a învinge moartea. E o lecție pentru adulți și copii deopotrivă!

O recomand cu drag. Spor la citit!

„ Se gândi că oamenii, când sunt în pericol, devin egoiști. Și că egoismul este ca lemnele pentru foc. Și că, focul, în cele din urmă, arde totul. ”

„ Aventuri în lumea jucăriilor ” este o culegere cu povestioare în care rolul principal este jucat de către jucăriile unui magazin. Poveștile, deși par menite pentru copii, pot fi adevărate lecții și pentru adulți.

Molly se afla în vizită la mătușa ei de ceva timp iar împreună cu verișoara ei, obișnuia să petreacă majoritatea timpului liber în magazinul cu jucării pe care îl avea mătușa. Practic tot acel univers se afla la dispoziția fetiței, despre care se spunea că are o imaginație bogată.

Cu câteva zile înainte de a pleca acasă, fetița mai dă o raită prin magazin și observă că păpușa ei preferată și-a schimbat locul. Punând mai mult o întrebare retorică, Molly se trezește că primește răspuns de la micuța ei prietenă.

Fie că este vorba de magie sau nu, păpușa îi spune fetiței că fiecare jucărie este vie atunci când nu sunt oamenii în preajmă. Curioasă din fire, Molly îi cere păpușii să îi spună câteva o poveste timp de 12 zile, atât urma ea să mai stea la magazinul de jucării al mătușii sale.

După ce se învoiește de la Moș Crăciun, tatăl tuturor jucăriilor, păpușa îi dă întâlnire fetiței în fiecare seară după ora închiderii, pentru a-i spune poveștile. Așa începe aventura…

Păpușa îi spune copilei, povești despre broasca și iepurele, despre micuța balerină și chiar și despre ofițerul care dădea tot timpul ordine în magazin.  Sunt povești frumoase iar Molly era atentă pentru ca la sfârșit să învețe lecția cuvenită.

Este o carte frumoasă, captivantă din care copiii pot învăța ușor despre egoism, dreptate și prietenie. Chiar dacă nu sunteți copii, vă invit să o citiți căci ascunde povețe de care și cei mari ar trebui să țină cont. Autoarea Edith King Hall a făcut o treabă minunată.

O recomand cu drag! Spor la lectură!

„ Poți fi sigur că ai să ajungi oriunde-ți dorești, dacă nu te lași până nu ajungi acolo. Așa că nu are nici o importanță dacă o apuci mai întâi la dreapta apoi la stânga sau invers.”

Mulțumesc mult Libris, librărie online, pentru ocazia de a citi această carte. Puteți comanda și voi cartea de AICI cu reducere și transport GRATUIT. De asemenea, pe site-ul lor găsiți multe alte cărți de belestristică, care, cu siguranță vă fac cu ochiul.

Plopii din Berlin de Anne B. Ragde este un roman apărut la Editura Univers, în anul 2015. Romanul este prima parte dintr-o triologie care se află în curs de publicare la editură.

La început, lucrurile pot părea confuze și-ți dau impresia că lipsește o verigă importantă. Mi s-a părut că intri puțin cam greu în acțiune și, dacă nu ești genul de cititor perseverent, e posibil să renunți înainte să-i prinzi gustul. De altfel, romanul te prinde și… nu te mai lasă.

Un roman numai bun de citit în preajma Crăciunului, căci acesta este și timpul desfășurării acțiunii din carte. Patru perspective diferite asupra aceluiași eveniment – spitalizarea unei bătrâne: un antreprenor de pompe funebre, un porcar, o asistentă a unui medic veterinar care ține conferințe despre dresura de câini, și un bărbat gay.

Care poate fi legătura dintre aceste patru personaje? Prefer să vă las să aflați singuri.

Mi-au plăcut: personajele extrem de reale și descrierile deloc pretențioase. Deși nu este un roman cu mari răsturnări de situație (exceptând finalul), nu este în totalitate previzibil și nicidecum plictisitor.

Nu mi-a plăcut: faptul că acțiunea începe greu și că primele capitole sunt ușor confuze.

Recomand: pasionaților de cronici de familie și celor care vor un roman ușor, de citit între două lecturi grele.

Am primit cartea de la Editura Univers, care are tare multe titluri faine în ofertă. Romanul despre care v-am povestit îl puteți comanda de la ei de pe site, cât și din marile librării online.

Filmul documentar se situeaza dintotdeauna la granita dintre arta si reportaj, asa ca, ce  este prioritar in cazul in care trebuie sa alcatuiesti un clasament al celor mai bune documentare, impactul social al imaginilor sau latura estetica?

In numarul din septembrie  al publicatiei « Sight&Sound » puteti gasi un interviu cu curatorul BFI Southbank (British Film Institute) care organizeaza in ultimele doua saptamini ale lui august un ciclu de proiectii dedicat documentarului «Ten Documentaries That Shook The World » pornind de la intrebarea «poate filmul sa schimbe cursul istoriei ? »

Iata programul oferit publicului londonez cu aceasta ocazie:

• Bowling for Columbine (2002) – filmul acela rau tare al lui Michael Moore care pina la urma i-a facut pe cei de la Wal-Mart sa sisteze vinzarile de gloante.
• Death of a Nation– The Timor Conspiracy (1994)- John Pilger si David Munro vorbesc despre tacerea si indiferenta Occidentului fata de genocidul din Timorul de Est.
• For Freedom de Hussein Torabi (1980) – o marturie a revolutiei iraniene filmata in 35 mm.
• Heshang – The River Elegy (1988) de Xia Jung – o memorabila trecere in vedere a intregii istorii a Chinei, vazuta ca o istorie a esecurilor si retragerilor nestrategice. Realizatorii sai au fost inchisi sau au trebuit sa ia calea exilului, si asta cu un an inaintea protestelor si masacrului de la Tian’anMen.
• BBC News Ethiopia Report (1984) de Michael Buerk si Mohammed Amin – atunci cind Bob Geldof a vazut acest documentar despre situatia catastrofica din Etiopia, a initiat proiectul caritabil Live Aid.
• McLibel (2005) de Franny Armstrong – o lupta à la David si Goliath intre opinia publica si McDonald’s care s-a sfirsit cu eliminarea publicitatilor McDonald’s din scoli si licee.
• Minamata-The Victims and Their World (1972) de Noriaki Tsuchimoto- filmul, filmat timp de zece ani si mai bine, a initiat unul dintre cele mai rasunatoare scandaluri din istorie, acuzind companiile japoneze de poluare cu metil-mercur a apelor, in ciuda caracterului foarte toxic al produselor deversate.
• Le Chagrin et la Pitié (1970) regizat de Marcel Ophuls- o privire ritica asupra rezistentei  in Franta ocupata de nazisti. Filmul este considerat cel mai mare documentar istoric al  epocii sale.
• The Thin Blue Line (1988) de Errol Morris – documentar despre o ancheta politista prost condusa catre o acuzatie la moarte care nu sta in picioare. Construit dupa regulile si estetica filmului noir, documentarul a facut multa vilva in mass media.
• Triumph des Willens (1936) de Leni Riefenstahl – sau despre cum sa creezi identitati nationale, sa transformi personalitati publice in mituri si despre cum talentul de operator al lui Leni Riefenstahl a facut din Führer un star de cinema.

Intr-un liceu plictisit, o fata cu privirea speriata se uita confuza in jur. Nu e populara si nici nu a fost vreodata. Colegii o batjocoresc, familia (ce-a mai ramas din ea) o uraste, viata-i e un calvar. In urma unei glume deplasate pusa la cale de o colega si de iubitul acesteia, ea planuieste sa se razbune, ajutata fiind de forte paranormale.

Vorbesc, desigur, despre Carrie (Brian De Palma – 1976). In 1976, De Palma lansa prima adaptare a unei nuvele semnate Stephen King, Carrie dupa numele ei de botez (adaptare foarte buna pana la un anumit punct).

Dar sa trecem peste asta si sa aterizam la ce ne intereseaza pe noi: Tamara. Asemenea lui Carrie, Tamara e fata nepopulara, timida si naiva, tinta mistourilor intregii scoli. Din cauza unui articol publicat in ziarul scolii in care dadea in vileag anumite activitati obscure ale elevilor, ea primeste cadou furia colegilor.

Fiind respinsa si de profesorul ei de engleza, de care e indragostita in mod secret, Tamara cauta speranta in vechile carti de vrajitorie pe care le tot muta dintr-o parte-n alta, nestiind ca, intre timp, cativa colegi ii pregatesc o farsa.

Farsa nu merge asa cum ar fi trebuit si Tamara moare. Cei responsabili cad de comun acord sa pastreze tacerea si sa-i ingroape lesul in padure. Toate bune si frumoase pana cand, a doua zi, la scoala, Tamara intra pe usa mai sexy si mai rea ca niciodata, adusa la viata de Dumnezeu stie ce vraja.

Astfel, ea incepe sa le faca de petrecanie tuturor celor implicati in marsava fapta, folosindu-se de puterile paranormale. Va suna cunoscut? E clar, povestea e spusa numai de dragul de-a fi spusa, fiind in cele din urma o scuza pentru a filma o ora si jumatate o pelicula ce se vrea horror.

Părerea mea despre Tamara

Din pacate, nici cei obisnuiti cu horror-ul de prost gust nu vor gasi ceva atragator la Tamara (la film, vreau sa zic).

Problema esentiala a filmului e chiar regizorul, Jeremy Haft. Saracu’ Jeremy nu intelege ce vrea. De fapt, nici nu cred ca stie ce vrea! Filmul ramane transpunerea pe ecran a unui scenariu rece si sec. Suspans nu avem nici cat negru sub unghie.

Singurele momente “de groaza” sunt reprezentate prin socul de moment si atata tot. Nici socul de moment despre care vorbeam nu te satisface! E la fel de sec si lipsit de culoare ca intreg restul filmului. Efectele sonore, mai mult decat necesare in astfel de momente, lipsesc si ele cu desavarsire.

Chiar si persoanele care asteptau bai de sange vor fi dezamagite. Da, avem sange, dar nu indeajuns de mult incat sa compenseze celelalte lipsuri ale filmului. Dupa fiecare scena sangeroasa vom ramane cu senzatia ca scena respectiva era incompleta.

De exemplu, prima victima a Tamarei. E vorba de un tocilar care se sinucide incet-incet, supunandu-se vointei fetei. Pentru inceput, el scoate un briceag si isi taie urechea. Socant, zic unii, dar nimic interesant, zic eu.

Regizorul avea de ales intre doua moduri de a filma scena: ori ne servea intreaga imagine pe tava, oricat de socanta ar fi fost, ori facea ca Tarantino in al sau Reservoir Dogs, adica lasa publicul sa-si imagineze groaza situatiei. In schimb, Haft se opreste undeva la mijloc. Un strop de sange acolo, un altul acolo si, in final, o ureche ce cade pe podea.

Pai asta-i treaba, nene? Neavand nici suspans, nici sange, cu ce mai ramane filmul? Probabil ca producatorii se gandeau ca vom fi fascinati de Jenna Dewan, asa sexy si rea cum era. Nu pot fi decat de acord, cine nu ar vrea sa vada o zombie sexy alergand ici-colo nenorocindu-si dusmanii? Dar nici de ea nu avem parte. Adica avem, dar nu asa cum ni s-ar cuveni.

Pai ce naiba, dom’le, asteptam o ora jumate ca sa ne plesniti cu genericu’ peste bot?

Cert e ca filmul nu e nici horror, nici entertaining, nici fun, nici cum naiba vreti voi sa-i spuneti. E enervant. Mai rewarding decat Tamara e pana si “The Little Mermaid”! Macar acolo vedeam si…Ce spuneam? Ah, da, deci filmul e enervant, evitati-l pe cat posibil.

Uneori mediocritatea poate fi reconfortanta. Am descoperit acest lucru seara trecuta, cand am revazut The Last Samurai. Cand a aparut filmul, am mers la cinematograf si mi s-a parut penibil.

Aseara, intr-o dispozitie de… divertisment si stiind la ce sa ma astept, mi-a placut. Nu, nu mi-a disparut (total) simtul valorii, insa am inteles de ce astfel de productii plac publicului larg.

Aproape nici o scena din acest blockbuster nu se sustrage cliseizarii si grandorii hollywoodiene, dar masele se lasa in continuare impresionate de actiune, de lupte (mai ales cand fortele beligerante se afla intr-o inechitate numerica strigatoare la cer!), de loviturile bubuitoare dintre culturi, de eroism titanic (a nu se subintelege ca fac referire la “barcuta” scufundata…), de discursuri lacrimogene, de iubiri nobile, de prietenii tacite, de sacrificii si teluri ce depasesc indivizii in sine. Iar The Last Samurai le are pe toate.

Plus niste costume inspirat create, o imagine frumoasa, actori expresivi si pe… Tom Cruise! Ma rog, deja numele lui nu mai impresioneaza pe nimeni acum, insa in contextul anului 2003, cand era in continuare regele Paramount-ului si simbolul filmelor de actiune prin excelenta, impactul a fost garantat.

Exceptand fazele de inceput, care prezinta un Nathan Algren (Cruise) inecandu-si in bautura amintirile terifiante dintr-un razboi ce l-a facut erou, filmul este jucat bine.

Tom Cruise are forta, carisma, are gratie in miscari, varsa lacrimi atunci cand trebuie si mai si zambeste din cand in cand… Ken Watanabe este extraordinar in rolul samuraiului Katsumoto si portretizeaza tipul de lider pe care iti doresti sa-l urmezi pana la capatul pamantului.

Onoare, respect, intelepciune, sensibilitate, hotarare, filosofie si poezie – toate se regasesc ca trasaturi definitorii ale acestui personaj nobil, pus in slujba unui imparat (Scichinosuke Nakamura) timid si fara autoritate, care respecta valorile samuraiului, dar se simte incoltit de politicienii ce uneltesc sa alinieze Japonia la modernismul Occidentului.

De ce nu mi-a placut The Last Samurai

Ceea ce face din The Last Samurai un film penibil in comercialitatea lui este acea schema tipica a “trasului de par”, specifica atat de multor faze din film: “convertirea” lui Algren la filosofia si modul de viata, gandire si simtire al samurailor, scenele de lupta, dintre care se detaseaza net ultima, in care cei doi razboinici inainteaza printr-o ploaie de gloante, din care (culmea scenaristicii!) americanul scapa cu viata, pentru a se putea ulterior prezenta imparatului (cu acelasi text “samuraistic” despre sacrificiul propriei vieti, daca aceasta ar fi dorinta suveranului) si a-i reaminti acestuia, exact in momentul in care incheia alianta cu ambasadorul american, de valorile stramosilor lor, despre care Algren pare sa stie mai multe decat imparatul insusi.

Dar, repet, toate aceste faze “dau bine” intr-un film de un asemenea calibru si cu un public tinta pe masura, iar in acest context, trebuie sa recunosc ca scena in care samuraii apar in oras, dupa retragerea in munti, iar printre ei se afla si capitanul Algren, are o maretie aparte, desi din categoria “emotiilor de fast food”.

Am chiar si o scena preferata: capturat de samurai, capitanul Algren este adus in comunitatea lor retrasa. Dimineata se trezeste si iese din camera, pentru a descoperi la intrare un japonez taciturn (cel pe care il va numi, conventional, Bob), caruia ii adreseaza tipicul salut american “’Morning!”.

Desi minora, este faza cu cea mai mare incarcatura semantica, in contextul discrepantei dintre cele doua culturi. Iar efectul vizual este de-a dreptul ilar!

Urmarind metodic reteta “mura-n gura”, finalul este elementul cel mai dezamagitor din intregul film. The last Samurai este departe de a fi o pelicula buna. Nu va speriati insa daca va place! In definitiv, si Fat-Frumos reusea sa ucida toti zmeii!

“Cel mai mare siretlic inventat de diavol a fost sa convinga lumea ca nu exista !”

The Usual Suspects este o pacaleala captivanta despre identificarea unui criminal nemilos: cine este Keyser Soze?

Gratie intrigii sinuoase, replicilor spirituale de tip macho si regiei experte a lui Bryan Singer, cel mai mare siretlic inventat de realizatorii filmului a fost sa-i faca pe spectatori sa mai vada o data filmul, imediat, in speranta (iluzorie de altfel) ca ceea ce se intampla inainte revelatie din final ii poate ajuta sa descifreze misterul pana la capat. Dar Singer si scenaristul Christopher McQuarrie, care a castigat oscarul pentru acest film, se complac in savurarea rasturnarilor de situatie, nu a evolutiei logice a povestii.

Spacey reuseste primul Oscar in rolul lui Verbal “People say I talk too much” Kint, un escroc invalid si locvace, ale carui relatari furnizeaza spectatorului firul narativ de care se poate agata. Cinci suspecti sunt plasati in linie intr-o celula pentru ca unul dintre ei sa fie identificat, desi nici unul nu are de fapt legatura cu crima pentru care au fost arestati. Intalnirea asta intamplatoare ii inspira insa sa se intovaraseasca pentru a comite un jaf, ceea ce duce pana la urma la santaj si tradare.

Un Rashomon urban palpitant, cu izbucniri bruste de violenta si scene de actiune minunat izbutite, filmul incepe de fapt cu scena unei crime oribile, in care un barbat misterios il omoara pe Keaton (Byrne).

Aceasta scena “obiectiva” va aparea periodic, revazuta, asa cum este rememorata de Verbal si imaginata de anchetatorul sau, un agent federal (Palminteri) prea sigur pe propia teorie despre motivele pentru care cei 5 oameni s-au strans cu scopul de a comite o crima esuata pentru a “lua distanta” si a “privi lucrurile drept”. Iar spectatorul face si el aceeasi greseala, directionat abil pe o panta gresita.

Singer se delecteaza cu tot felul de trucuri, precum coborarea vertiginoasa intr-o ceasca de cafea sau o crima fascinanta in cabina liftului, care il fac pe spectator sa uite de misterele neelucidate. Contributia lui John Ottman, care, in mod neobisnuit, este si inginerul de montaj al scenelor labirintice si compozitorul muzicii meditative a filmului, nu trebuie subestimata.

Lauda suprema care poate fi adusa filmului este ca, pana la urma, chiar “tine”. Poate ca nu rezolva totul, dar ramane un puzzle exasperant de incitant.

Filmul Clash of the Titans  ne duce inapoi in timp in orasul grec – Argos unde un razboi e pe cale sa explodeze intre oameni si zei. La inceput se face o introducere narativa despre cei trei zei care s-au luptat cu titanii acum mult timp: Zeus (Liam Neeson), Poseidon (Danny Huston) si Hades (Ralph Fiennes). Hades a fost cel care a oferit metoda de a-i invinge pe Titani – creatia sa – Kraken-ul.

Dupa ce Titanii au fost infranti, Zeus a creat oamenii si a ramas stapan asupra lor, Poseidon a domnit asupra marilor si oceanelor, dar Hades – a fost inselat de catre Zeus si a fost fortat sa fie stapan peste Lumea de Jos.

Un pescar pe nume Spyros gaseste un cufar pe mare iar in el descopera un copil, si pe mama sa dar care decedase. Spyros se decide sa il creasca pe copil si ii pune numele Perseus.

Ani mai tarziu, Perseus si familia sa erau la pescuit cand asista fara a vrea la un grup de soldati din Argos care distrug o statuie a lui Zeus – ca o declaratie de razboi adusa zeilor. Hades apare si comanda harpiilor sa-i masacreze pe soldati inainte ca el insusi sa distruga barca familiei lui Perseus. Baiatul incearca sa-si salveze familia, dar in zadar.

După ce fratele său Hades il convinge pe Zeus sa-i pedepseasca pe cei de pe Argos pentru sfidare lor, Hades apare în oras. In urma unei mici confruntari se dezvăluie ca Perseu a fi fiul lui Zeus semizeu, şi îmbătrânirea Cassiopeia la moarte, Hades ameninţă că, dacă Prinţesa Andromeda nu este sacrificat la Kraken, Argos va fi distrus în zece zile.

Hermes, zeul mesager, abordări pe Zeus Olympus, dezvăluind locul de Perseus, fiul său. În timp ce Hermes sugerează oferind Perseu sanctuar, Zeus declară că el va fi lăsată la soarta lui, împreună cu alte muritori necredincios.

Regele solicită ajutorul Perseu după ce este bătut şi ameninţat să fie aruncat într-o groapă de foc. Perseu refuză iniţial şi devine blocat în temnita, pana cand intalneste Io, o femeie care nu are varsta, ca pedeapsa pentru refuzul de a fi sedusi de Ares Dumnezeu. Io arata apoi concepţia lui a fost o pedeapsă realizat de Zeus pe Acrisius, fostul rege din Argos, care a fost căsătorit cu Danae, pentru acţiunile sale împotriva zeilor.

Nota 6/10 din 16000 de voturi

Actori :

Sam Worthington … Perseus

Liam Neeson … Zeus

Ralph Fiennes … Hades

Jason Flemyng … Calibos / Acrisius

Gemma Arterton … Io

Filmul Stardust    – suntem in anul 1800 iar neidemanaticul tanar, Tristan Thorn, traverseaza granita dintre orasul sau si tinutul magic Stormhold pentru a aduce o stea cazatoare iubitei sale Victoria, o fata rasfatata care nu-i impartaseste iubirea dar care a promis ca se va marita cu el daca reuseste sa-si duca la indeplinire promisiunea fata de ea. I

n tinutul fanteziei, Tristan o intalneste pe Yvaine pe care o prinde cu o sfoara magica, si ii promite ca o va elibera dupa ce se va intalni cu Victoria. Yvaine a fost lovita de catre rubinul magic al maleficului rege din Stormhold , care a promis ca va da tronul fiului care va gasi piatra.

Intre timp, trei vrajitoare rele conduse de catre Lamia o cauta pe Yvaine pentru a-i manca inima si a deveni din nou tinere, iar cei doi fii ai regelui o cauta si acestia pe Ivaine deoarece poarte colierul cu puternicul rubin.

Filmul Stardust    a fost lansat in anul 2007 de catre Paramount Pictures, fiind regizat de catre Matthew Vaughn. Filmul este bazat pe nuvela cu acelasi nume a lui Neil Gaiman. Aici joaca actori de renume precum Charlie Cox, Ben Barnes, Michelle PFeiffer, Claire Danes, Sienna Miller, Mark Strong, Ricky Gervais, Ruper Everett, Nathaniel Parker, Robert de Niro si multi altii.

Trei vrajitoare în Stormhold afla de steaua cazuta si vor sa o gaseasca, acestea intenţionează să mănânce inima ei în scopul de a recupera tinereţea şi pentru a-si reface puterea lor magică. Una dintre vrajitoare, Lamia, pregateste o capcană pentru Yvaine, la un han magic în mediul rural.

Yvaine este obosita şi neobişnuită sa calatoreasca în timpul zilei, asa ca Tristan o leaga in lanţuri de un copac şi promite să se întoarcă cu mancare. În absenţa sa, un inorog o eliberează pe Yvaine, apoi fără să vrea o duce la hanul lui Lamia. Tristan descopera Yvaine a plecat. Stelele ii soptesc lui Tristan, il avertizeaza de pericolul care o asteapta pe Yvaine…

Nota filmului: 8/10 din 86000 de voturi si a castigat premiul Empire pentru cel mai bun film de Fantezie/SF.