Am avut și o bunică, un bunic…. Și tu ai avut? Sau ai? Prețuiește-i!
A mea s-a dus când îmi era copilăria în floare. S-a dus în brațele mele. Am apucat doar să îi zic că o iubesc. Apoi a plecat și nu s-a mai întors. A adormit sărăcuță iar eu… am lăsat-o să doarmă. Credeam că e doar obosită, că se va trezi și mă va mângâia. Nu credeam că acele vor fi ultimile mâini întinse către mine, că mă vor atinge pentru ultima dată. Nu credeam că acei ochi nu mă vor mai călăuzi decât de la Doamne – Doamne!
A plecat sărăcuța, lăsând în urmă o lume mai rea și o carte de rugăciuni.
Mi-e dor de ea dar atunci dorul a fost insuportabil. O căutam în fiecare cotlon al casei bătrânești. Refuzam să nu o simt acolo. Petreceam ore întregi în fața tabloului ei, pe marginea ei preferată de pat, fredonând melodia copilăriei mele.
Am lăsat-o să plece din mintea mea prea devreme. Am vrut să o mai țin dar anii au îndepărtat-o. Mi-o aduc aminte și acum. O mai strig. O chem în vise. Rareori vine. Îmi zâmbește, mă mângâie și pleacă. O fi supărată pe mine?
Dorul de bunici
Mi-e atât de dor de ea! Îi spun! Știu că e acolo când noaptea rece mă prinde privind spre orizont. Dar acasă? Cine mă așteaptă? În casa aceea plină cu povești, unde e povestitorul?
Ajung acolo și primul lucru pe care îl fac, e să merg în camera ei. Să o salut, chiar dacă în gând. E locul ei preferat, acolo la marginea patului, la gura sobei, cu motanul în brațe. Nu am să o uit niciodată!
Aș vrea să-i zic multe dar, cu siguranță, ea știe toate astea înainte să apuc eu să le rostesc.
Cuvintele sunt de prisos bunică, dar îmi este atât de dor!