“Cel mai mare siretlic inventat de diavol a fost sa convinga lumea ca nu exista !”
The Usual Suspects este o pacaleala captivanta despre identificarea unui criminal nemilos: cine este Keyser Soze?
Gratie intrigii sinuoase, replicilor spirituale de tip macho si regiei experte a lui Bryan Singer, cel mai mare siretlic inventat de realizatorii filmului a fost sa-i faca pe spectatori sa mai vada o data filmul, imediat, in speranta (iluzorie de altfel) ca ceea ce se intampla inainte revelatie din final ii poate ajuta sa descifreze misterul pana la capat. Dar Singer si scenaristul Christopher McQuarrie, care a castigat oscarul pentru acest film, se complac in savurarea rasturnarilor de situatie, nu a evolutiei logice a povestii.
Spacey reuseste primul Oscar in rolul lui Verbal “People say I talk too much” Kint, un escroc invalid si locvace, ale carui relatari furnizeaza spectatorului firul narativ de care se poate agata. Cinci suspecti sunt plasati in linie intr-o celula pentru ca unul dintre ei sa fie identificat, desi nici unul nu are de fapt legatura cu crima pentru care au fost arestati. Intalnirea asta intamplatoare ii inspira insa sa se intovaraseasca pentru a comite un jaf, ceea ce duce pana la urma la santaj si tradare.
Un Rashomon urban palpitant, cu izbucniri bruste de violenta si scene de actiune minunat izbutite, filmul incepe de fapt cu scena unei crime oribile, in care un barbat misterios il omoara pe Keaton (Byrne).
Aceasta scena “obiectiva” va aparea periodic, revazuta, asa cum este rememorata de Verbal si imaginata de anchetatorul sau, un agent federal (Palminteri) prea sigur pe propia teorie despre motivele pentru care cei 5 oameni s-au strans cu scopul de a comite o crima esuata pentru a “lua distanta” si a “privi lucrurile drept”. Iar spectatorul face si el aceeasi greseala, directionat abil pe o panta gresita.
Singer se delecteaza cu tot felul de trucuri, precum coborarea vertiginoasa intr-o ceasca de cafea sau o crima fascinanta in cabina liftului, care il fac pe spectator sa uite de misterele neelucidate. Contributia lui John Ottman, care, in mod neobisnuit, este si inginerul de montaj al scenelor labirintice si compozitorul muzicii meditative a filmului, nu trebuie subestimata.
Lauda suprema care poate fi adusa filmului este ca, pana la urma, chiar “tine”. Poate ca nu rezolva totul, dar ramane un puzzle exasperant de incitant.