Intr-un liceu plictisit, o fata cu privirea speriata se uita confuza in jur. Nu e populara si nici nu a fost vreodata. Colegii o batjocoresc, familia (ce-a mai ramas din ea) o uraste, viata-i e un calvar. In urma unei glume deplasate pusa la cale de o colega si de iubitul acesteia, ea planuieste sa se razbune, ajutata fiind de forte paranormale.
Vorbesc, desigur, despre Carrie (Brian De Palma – 1976). In 1976, De Palma lansa prima adaptare a unei nuvele semnate Stephen King, Carrie dupa numele ei de botez (adaptare foarte buna pana la un anumit punct).
Dar sa trecem peste asta si sa aterizam la ce ne intereseaza pe noi: Tamara. Asemenea lui Carrie, Tamara e fata nepopulara, timida si naiva, tinta mistourilor intregii scoli. Din cauza unui articol publicat in ziarul scolii in care dadea in vileag anumite activitati obscure ale elevilor, ea primeste cadou furia colegilor.
Fiind respinsa si de profesorul ei de engleza, de care e indragostita in mod secret, Tamara cauta speranta in vechile carti de vrajitorie pe care le tot muta dintr-o parte-n alta, nestiind ca, intre timp, cativa colegi ii pregatesc o farsa.
Farsa nu merge asa cum ar fi trebuit si Tamara moare. Cei responsabili cad de comun acord sa pastreze tacerea si sa-i ingroape lesul in padure. Toate bune si frumoase pana cand, a doua zi, la scoala, Tamara intra pe usa mai sexy si mai rea ca niciodata, adusa la viata de Dumnezeu stie ce vraja.
Astfel, ea incepe sa le faca de petrecanie tuturor celor implicati in marsava fapta, folosindu-se de puterile paranormale. Va suna cunoscut? E clar, povestea e spusa numai de dragul de-a fi spusa, fiind in cele din urma o scuza pentru a filma o ora si jumatate o pelicula ce se vrea horror.
Părerea mea despre Tamara
Din pacate, nici cei obisnuiti cu horror-ul de prost gust nu vor gasi ceva atragator la Tamara (la film, vreau sa zic).
Problema esentiala a filmului e chiar regizorul, Jeremy Haft. Saracu’ Jeremy nu intelege ce vrea. De fapt, nici nu cred ca stie ce vrea! Filmul ramane transpunerea pe ecran a unui scenariu rece si sec. Suspans nu avem nici cat negru sub unghie.
Singurele momente “de groaza” sunt reprezentate prin socul de moment si atata tot. Nici socul de moment despre care vorbeam nu te satisface! E la fel de sec si lipsit de culoare ca intreg restul filmului. Efectele sonore, mai mult decat necesare in astfel de momente, lipsesc si ele cu desavarsire.
Chiar si persoanele care asteptau bai de sange vor fi dezamagite. Da, avem sange, dar nu indeajuns de mult incat sa compenseze celelalte lipsuri ale filmului. Dupa fiecare scena sangeroasa vom ramane cu senzatia ca scena respectiva era incompleta.
De exemplu, prima victima a Tamarei. E vorba de un tocilar care se sinucide incet-incet, supunandu-se vointei fetei. Pentru inceput, el scoate un briceag si isi taie urechea. Socant, zic unii, dar nimic interesant, zic eu.
Regizorul avea de ales intre doua moduri de a filma scena: ori ne servea intreaga imagine pe tava, oricat de socanta ar fi fost, ori facea ca Tarantino in al sau Reservoir Dogs, adica lasa publicul sa-si imagineze groaza situatiei. In schimb, Haft se opreste undeva la mijloc. Un strop de sange acolo, un altul acolo si, in final, o ureche ce cade pe podea.
Pai asta-i treaba, nene? Neavand nici suspans, nici sange, cu ce mai ramane filmul? Probabil ca producatorii se gandeau ca vom fi fascinati de Jenna Dewan, asa sexy si rea cum era. Nu pot fi decat de acord, cine nu ar vrea sa vada o zombie sexy alergand ici-colo nenorocindu-si dusmanii? Dar nici de ea nu avem parte. Adica avem, dar nu asa cum ni s-ar cuveni.
Pai ce naiba, dom’le, asteptam o ora jumate ca sa ne plesniti cu genericu’ peste bot?
Cert e ca filmul nu e nici horror, nici entertaining, nici fun, nici cum naiba vreti voi sa-i spuneti. E enervant. Mai rewarding decat Tamara e pana si “The Little Mermaid”! Macar acolo vedeam si…Ce spuneam? Ah, da, deci filmul e enervant, evitati-l pe cat posibil.
