Uneori mediocritatea poate fi reconfortanta. Am descoperit acest lucru seara trecuta, cand am revazut The Last Samurai. Cand a aparut filmul, am mers la cinematograf si mi s-a parut penibil.
Aseara, intr-o dispozitie de… divertisment si stiind la ce sa ma astept, mi-a placut. Nu, nu mi-a disparut (total) simtul valorii, insa am inteles de ce astfel de productii plac publicului larg.
Aproape nici o scena din acest blockbuster nu se sustrage cliseizarii si grandorii hollywoodiene, dar masele se lasa in continuare impresionate de actiune, de lupte (mai ales cand fortele beligerante se afla intr-o inechitate numerica strigatoare la cer!), de loviturile bubuitoare dintre culturi, de eroism titanic (a nu se subintelege ca fac referire la “barcuta” scufundata…), de discursuri lacrimogene, de iubiri nobile, de prietenii tacite, de sacrificii si teluri ce depasesc indivizii in sine. Iar The Last Samurai le are pe toate.
Plus niste costume inspirat create, o imagine frumoasa, actori expresivi si pe… Tom Cruise! Ma rog, deja numele lui nu mai impresioneaza pe nimeni acum, insa in contextul anului 2003, cand era in continuare regele Paramount-ului si simbolul filmelor de actiune prin excelenta, impactul a fost garantat.
Exceptand fazele de inceput, care prezinta un Nathan Algren (Cruise) inecandu-si in bautura amintirile terifiante dintr-un razboi ce l-a facut erou, filmul este jucat bine.
Tom Cruise are forta, carisma, are gratie in miscari, varsa lacrimi atunci cand trebuie si mai si zambeste din cand in cand… Ken Watanabe este extraordinar in rolul samuraiului Katsumoto si portretizeaza tipul de lider pe care iti doresti sa-l urmezi pana la capatul pamantului.
Onoare, respect, intelepciune, sensibilitate, hotarare, filosofie si poezie – toate se regasesc ca trasaturi definitorii ale acestui personaj nobil, pus in slujba unui imparat (Scichinosuke Nakamura) timid si fara autoritate, care respecta valorile samuraiului, dar se simte incoltit de politicienii ce uneltesc sa alinieze Japonia la modernismul Occidentului.
De ce nu mi-a placut The Last Samurai
Ceea ce face din The Last Samurai un film penibil in comercialitatea lui este acea schema tipica a “trasului de par”, specifica atat de multor faze din film: “convertirea” lui Algren la filosofia si modul de viata, gandire si simtire al samurailor, scenele de lupta, dintre care se detaseaza net ultima, in care cei doi razboinici inainteaza printr-o ploaie de gloante, din care (culmea scenaristicii!) americanul scapa cu viata, pentru a se putea ulterior prezenta imparatului (cu acelasi text “samuraistic” despre sacrificiul propriei vieti, daca aceasta ar fi dorinta suveranului) si a-i reaminti acestuia, exact in momentul in care incheia alianta cu ambasadorul american, de valorile stramosilor lor, despre care Algren pare sa stie mai multe decat imparatul insusi.
Dar, repet, toate aceste faze “dau bine” intr-un film de un asemenea calibru si cu un public tinta pe masura, iar in acest context, trebuie sa recunosc ca scena in care samuraii apar in oras, dupa retragerea in munti, iar printre ei se afla si capitanul Algren, are o maretie aparte, desi din categoria “emotiilor de fast food”.
Am chiar si o scena preferata: capturat de samurai, capitanul Algren este adus in comunitatea lor retrasa. Dimineata se trezeste si iese din camera, pentru a descoperi la intrare un japonez taciturn (cel pe care il va numi, conventional, Bob), caruia ii adreseaza tipicul salut american “’Morning!”.
Desi minora, este faza cu cea mai mare incarcatura semantica, in contextul discrepantei dintre cele doua culturi. Iar efectul vizual este de-a dreptul ilar!
Urmarind metodic reteta “mura-n gura”, finalul este elementul cel mai dezamagitor din intregul film. The last Samurai este departe de a fi o pelicula buna. Nu va speriati insa daca va place! In definitiv, si Fat-Frumos reusea sa ucida toti zmeii!