Intr-un liceu plictisit, o fata cu privirea speriata se uita confuza in jur. Nu e populara si nici nu a fost vreodata. Colegii o batjocoresc, familia (ce-a mai ramas din ea) o uraste, viata-i e un calvar. In urma unei glume deplasate pusa la cale de o colega si de iubitul acesteia, ea planuieste sa se razbune, ajutata fiind de forte paranormale.

Vorbesc, desigur, despre Carrie (Brian De Palma – 1976). In 1976, De Palma lansa prima adaptare a unei nuvele semnate Stephen King, Carrie dupa numele ei de botez (adaptare foarte buna pana la un anumit punct).

Dar sa trecem peste asta si sa aterizam la ce ne intereseaza pe noi: Tamara. Asemenea lui Carrie, Tamara e fata nepopulara, timida si naiva, tinta mistourilor intregii scoli. Din cauza unui articol publicat in ziarul scolii in care dadea in vileag anumite activitati obscure ale elevilor, ea primeste cadou furia colegilor.

Fiind respinsa si de profesorul ei de engleza, de care e indragostita in mod secret, Tamara cauta speranta in vechile carti de vrajitorie pe care le tot muta dintr-o parte-n alta, nestiind ca, intre timp, cativa colegi ii pregatesc o farsa.

Farsa nu merge asa cum ar fi trebuit si Tamara moare. Cei responsabili cad de comun acord sa pastreze tacerea si sa-i ingroape lesul in padure. Toate bune si frumoase pana cand, a doua zi, la scoala, Tamara intra pe usa mai sexy si mai rea ca niciodata, adusa la viata de Dumnezeu stie ce vraja.

Astfel, ea incepe sa le faca de petrecanie tuturor celor implicati in marsava fapta, folosindu-se de puterile paranormale. Va suna cunoscut? E clar, povestea e spusa numai de dragul de-a fi spusa, fiind in cele din urma o scuza pentru a filma o ora si jumatate o pelicula ce se vrea horror.

Părerea mea despre Tamara

Din pacate, nici cei obisnuiti cu horror-ul de prost gust nu vor gasi ceva atragator la Tamara (la film, vreau sa zic).

Problema esentiala a filmului e chiar regizorul, Jeremy Haft. Saracu’ Jeremy nu intelege ce vrea. De fapt, nici nu cred ca stie ce vrea! Filmul ramane transpunerea pe ecran a unui scenariu rece si sec. Suspans nu avem nici cat negru sub unghie.

Singurele momente “de groaza” sunt reprezentate prin socul de moment si atata tot. Nici socul de moment despre care vorbeam nu te satisface! E la fel de sec si lipsit de culoare ca intreg restul filmului. Efectele sonore, mai mult decat necesare in astfel de momente, lipsesc si ele cu desavarsire.

Chiar si persoanele care asteptau bai de sange vor fi dezamagite. Da, avem sange, dar nu indeajuns de mult incat sa compenseze celelalte lipsuri ale filmului. Dupa fiecare scena sangeroasa vom ramane cu senzatia ca scena respectiva era incompleta.

De exemplu, prima victima a Tamarei. E vorba de un tocilar care se sinucide incet-incet, supunandu-se vointei fetei. Pentru inceput, el scoate un briceag si isi taie urechea. Socant, zic unii, dar nimic interesant, zic eu.

Regizorul avea de ales intre doua moduri de a filma scena: ori ne servea intreaga imagine pe tava, oricat de socanta ar fi fost, ori facea ca Tarantino in al sau Reservoir Dogs, adica lasa publicul sa-si imagineze groaza situatiei. In schimb, Haft se opreste undeva la mijloc. Un strop de sange acolo, un altul acolo si, in final, o ureche ce cade pe podea.

Pai asta-i treaba, nene? Neavand nici suspans, nici sange, cu ce mai ramane filmul? Probabil ca producatorii se gandeau ca vom fi fascinati de Jenna Dewan, asa sexy si rea cum era. Nu pot fi decat de acord, cine nu ar vrea sa vada o zombie sexy alergand ici-colo nenorocindu-si dusmanii? Dar nici de ea nu avem parte. Adica avem, dar nu asa cum ni s-ar cuveni.

Pai ce naiba, dom’le, asteptam o ora jumate ca sa ne plesniti cu genericu’ peste bot?

Cert e ca filmul nu e nici horror, nici entertaining, nici fun, nici cum naiba vreti voi sa-i spuneti. E enervant. Mai rewarding decat Tamara e pana si “The Little Mermaid”! Macar acolo vedeam si…Ce spuneam? Ah, da, deci filmul e enervant, evitati-l pe cat posibil.

Uneori mediocritatea poate fi reconfortanta. Am descoperit acest lucru seara trecuta, cand am revazut The Last Samurai. Cand a aparut filmul, am mers la cinematograf si mi s-a parut penibil.

Aseara, intr-o dispozitie de… divertisment si stiind la ce sa ma astept, mi-a placut. Nu, nu mi-a disparut (total) simtul valorii, insa am inteles de ce astfel de productii plac publicului larg.

Aproape nici o scena din acest blockbuster nu se sustrage cliseizarii si grandorii hollywoodiene, dar masele se lasa in continuare impresionate de actiune, de lupte (mai ales cand fortele beligerante se afla intr-o inechitate numerica strigatoare la cer!), de loviturile bubuitoare dintre culturi, de eroism titanic (a nu se subintelege ca fac referire la “barcuta” scufundata…), de discursuri lacrimogene, de iubiri nobile, de prietenii tacite, de sacrificii si teluri ce depasesc indivizii in sine. Iar The Last Samurai le are pe toate.

Plus niste costume inspirat create, o imagine frumoasa, actori expresivi si pe… Tom Cruise! Ma rog, deja numele lui nu mai impresioneaza pe nimeni acum, insa in contextul anului 2003, cand era in continuare regele Paramount-ului si simbolul filmelor de actiune prin excelenta, impactul a fost garantat.

Exceptand fazele de inceput, care prezinta un Nathan Algren (Cruise) inecandu-si in bautura amintirile terifiante dintr-un razboi ce l-a facut erou, filmul este jucat bine.

Tom Cruise are forta, carisma, are gratie in miscari, varsa lacrimi atunci cand trebuie si mai si zambeste din cand in cand… Ken Watanabe este extraordinar in rolul samuraiului Katsumoto si portretizeaza tipul de lider pe care iti doresti sa-l urmezi pana la capatul pamantului.

Onoare, respect, intelepciune, sensibilitate, hotarare, filosofie si poezie – toate se regasesc ca trasaturi definitorii ale acestui personaj nobil, pus in slujba unui imparat (Scichinosuke Nakamura) timid si fara autoritate, care respecta valorile samuraiului, dar se simte incoltit de politicienii ce uneltesc sa alinieze Japonia la modernismul Occidentului.

De ce nu mi-a placut The Last Samurai

Ceea ce face din The Last Samurai un film penibil in comercialitatea lui este acea schema tipica a “trasului de par”, specifica atat de multor faze din film: “convertirea” lui Algren la filosofia si modul de viata, gandire si simtire al samurailor, scenele de lupta, dintre care se detaseaza net ultima, in care cei doi razboinici inainteaza printr-o ploaie de gloante, din care (culmea scenaristicii!) americanul scapa cu viata, pentru a se putea ulterior prezenta imparatului (cu acelasi text “samuraistic” despre sacrificiul propriei vieti, daca aceasta ar fi dorinta suveranului) si a-i reaminti acestuia, exact in momentul in care incheia alianta cu ambasadorul american, de valorile stramosilor lor, despre care Algren pare sa stie mai multe decat imparatul insusi.

Dar, repet, toate aceste faze “dau bine” intr-un film de un asemenea calibru si cu un public tinta pe masura, iar in acest context, trebuie sa recunosc ca scena in care samuraii apar in oras, dupa retragerea in munti, iar printre ei se afla si capitanul Algren, are o maretie aparte, desi din categoria “emotiilor de fast food”.

Am chiar si o scena preferata: capturat de samurai, capitanul Algren este adus in comunitatea lor retrasa. Dimineata se trezeste si iese din camera, pentru a descoperi la intrare un japonez taciturn (cel pe care il va numi, conventional, Bob), caruia ii adreseaza tipicul salut american “’Morning!”.

Desi minora, este faza cu cea mai mare incarcatura semantica, in contextul discrepantei dintre cele doua culturi. Iar efectul vizual este de-a dreptul ilar!

Urmarind metodic reteta “mura-n gura”, finalul este elementul cel mai dezamagitor din intregul film. The last Samurai este departe de a fi o pelicula buna. Nu va speriati insa daca va place! In definitiv, si Fat-Frumos reusea sa ucida toti zmeii!

“Cel mai mare siretlic inventat de diavol a fost sa convinga lumea ca nu exista !”

The Usual Suspects este o pacaleala captivanta despre identificarea unui criminal nemilos: cine este Keyser Soze?

Gratie intrigii sinuoase, replicilor spirituale de tip macho si regiei experte a lui Bryan Singer, cel mai mare siretlic inventat de realizatorii filmului a fost sa-i faca pe spectatori sa mai vada o data filmul, imediat, in speranta (iluzorie de altfel) ca ceea ce se intampla inainte revelatie din final ii poate ajuta sa descifreze misterul pana la capat. Dar Singer si scenaristul Christopher McQuarrie, care a castigat oscarul pentru acest film, se complac in savurarea rasturnarilor de situatie, nu a evolutiei logice a povestii.

Spacey reuseste primul Oscar in rolul lui Verbal “People say I talk too much” Kint, un escroc invalid si locvace, ale carui relatari furnizeaza spectatorului firul narativ de care se poate agata. Cinci suspecti sunt plasati in linie intr-o celula pentru ca unul dintre ei sa fie identificat, desi nici unul nu are de fapt legatura cu crima pentru care au fost arestati. Intalnirea asta intamplatoare ii inspira insa sa se intovaraseasca pentru a comite un jaf, ceea ce duce pana la urma la santaj si tradare.

Un Rashomon urban palpitant, cu izbucniri bruste de violenta si scene de actiune minunat izbutite, filmul incepe de fapt cu scena unei crime oribile, in care un barbat misterios il omoara pe Keaton (Byrne).

Aceasta scena “obiectiva” va aparea periodic, revazuta, asa cum este rememorata de Verbal si imaginata de anchetatorul sau, un agent federal (Palminteri) prea sigur pe propia teorie despre motivele pentru care cei 5 oameni s-au strans cu scopul de a comite o crima esuata pentru a “lua distanta” si a “privi lucrurile drept”. Iar spectatorul face si el aceeasi greseala, directionat abil pe o panta gresita.

Singer se delecteaza cu tot felul de trucuri, precum coborarea vertiginoasa intr-o ceasca de cafea sau o crima fascinanta in cabina liftului, care il fac pe spectator sa uite de misterele neelucidate. Contributia lui John Ottman, care, in mod neobisnuit, este si inginerul de montaj al scenelor labirintice si compozitorul muzicii meditative a filmului, nu trebuie subestimata.

Lauda suprema care poate fi adusa filmului este ca, pana la urma, chiar “tine”. Poate ca nu rezolva totul, dar ramane un puzzle exasperant de incitant.

Filmul Clash of the Titans  ne duce inapoi in timp in orasul grec – Argos unde un razboi e pe cale sa explodeze intre oameni si zei. La inceput se face o introducere narativa despre cei trei zei care s-au luptat cu titanii acum mult timp: Zeus (Liam Neeson), Poseidon (Danny Huston) si Hades (Ralph Fiennes). Hades a fost cel care a oferit metoda de a-i invinge pe Titani – creatia sa – Kraken-ul.

Dupa ce Titanii au fost infranti, Zeus a creat oamenii si a ramas stapan asupra lor, Poseidon a domnit asupra marilor si oceanelor, dar Hades – a fost inselat de catre Zeus si a fost fortat sa fie stapan peste Lumea de Jos.

Un pescar pe nume Spyros gaseste un cufar pe mare iar in el descopera un copil, si pe mama sa dar care decedase. Spyros se decide sa il creasca pe copil si ii pune numele Perseus.

Ani mai tarziu, Perseus si familia sa erau la pescuit cand asista fara a vrea la un grup de soldati din Argos care distrug o statuie a lui Zeus – ca o declaratie de razboi adusa zeilor. Hades apare si comanda harpiilor sa-i masacreze pe soldati inainte ca el insusi sa distruga barca familiei lui Perseus. Baiatul incearca sa-si salveze familia, dar in zadar.

După ce fratele său Hades il convinge pe Zeus sa-i pedepseasca pe cei de pe Argos pentru sfidare lor, Hades apare în oras. In urma unei mici confruntari se dezvăluie ca Perseu a fi fiul lui Zeus semizeu, şi îmbătrânirea Cassiopeia la moarte, Hades ameninţă că, dacă Prinţesa Andromeda nu este sacrificat la Kraken, Argos va fi distrus în zece zile.

Hermes, zeul mesager, abordări pe Zeus Olympus, dezvăluind locul de Perseus, fiul său. În timp ce Hermes sugerează oferind Perseu sanctuar, Zeus declară că el va fi lăsată la soarta lui, împreună cu alte muritori necredincios.

Regele solicită ajutorul Perseu după ce este bătut şi ameninţat să fie aruncat într-o groapă de foc. Perseu refuză iniţial şi devine blocat în temnita, pana cand intalneste Io, o femeie care nu are varsta, ca pedeapsa pentru refuzul de a fi sedusi de Ares Dumnezeu. Io arata apoi concepţia lui a fost o pedeapsă realizat de Zeus pe Acrisius, fostul rege din Argos, care a fost căsătorit cu Danae, pentru acţiunile sale împotriva zeilor.

Nota 6/10 din 16000 de voturi

Actori :

Sam Worthington … Perseus

Liam Neeson … Zeus

Ralph Fiennes … Hades

Jason Flemyng … Calibos / Acrisius

Gemma Arterton … Io