Și Părinții Cresc

Atunci când ne gândim la rolul nostru ca părinți, o mare parte din acest rol trebuie să includă moduri prin care noi putem obține pace și liniște, moduri prin care putem evita conflictul și suferința în viața copiilor noștri. Acest proces de a aduce liniște și echilibru este important atât pentru copii, cât și pentru părinți.

Primul pas spre echilibrul și fericirea copilului este echilibrul și fericirea părintelui. Atunci când vedem procesul parental ca pe o obligație sau un sacrificiu, șansa unei satisfacții parentale și a unei reușite autentice este minimă. Atunci când satisfacția parentală provine din dorința noastră de a ne vedea copiii realizați, împliniți, feriți de suferințe și de emoții negative, facem primul pas spre haos.

A FI PĂRINTE, NU TE ANULEAZĂ CA OM

Oricât de important este rolul nostru de mentor în viața copiilor noștri, primul pas în a fi un ghid bun este să acceptăm două aspecte importante:

  1. trăirile emoționale ale copilului nu ne aparțin;
  2. copilul NU este reprezentarea noastră, ci a SA.

Ce înseamnă faptul că rolul de părinte nu ne anulează ca om? Simplu. Faptul că noi, ca și copilul pe care îl avem în grijă, suntem în contină dezvoltare. În momentul în care devenim părinți nu ajungem la un punct de revelație absolută, în care deținem brusc o capacitate naturală de a oferi soluții infailibile sau răspunsuri exacte și definitive. Din contră. În momentul în care devenim părinți nu accesam din primul moment propriile compartimente de informații, ci compartimentele în care am adunat pe parcursul vieții, într-o oarecare ordine, informații primite de la alții. Pentru a vizualiza mai bine, în acel moment, avem acces la aspectele care ne-au marcat în propria dezvoltare ( atât in copilărie, cât și ca adulți).

În sertarul nostru cu informații, putem avea foarte multe date: de la abilități însușite natural, până la comportamente distructive, construite pe o structură traumatică subliminală. Mai pe scurt, ne vom da seama cu stupoare că suntem produsul expunerilor noastre și că avem mult prea puțina forță asupra acestor tipare.

Dacă am avea câte o oră în plus în viață pentru toate momentele în care ne dăm seama că ne transformăm în ceea ce nu ne plăcea la părinții noștri, în interacțiunile cu propriul copil am trăi o viață extrem de lungă.

De câte ori nu v-ați surprins repetând erorile părinților cu propriii voștri copii, dar oricât de mult ați încercat să opriți procesul, a fost un insucces? Să fim sinceri cu noi înșine. Aproape de fiecare dată când situația în care ne-am aflat ca părinte era extrem de apropiată din punct de vedere al trăirilor emoționale cu situația în care ne-am regăsit ca și copii. Absurd! – va spune rațiunea noastră. Cum într-o situație în care ne-am promis că vom proceda altfel cu propriul copil ajungem să repetăm comportamenul părinților noștri? Simplu. Ne pedepsim ca părinți. Până nu vom avea intenția reală de a lua decizii proprii în interacțiunile cu copiii noștri nu vom fi nimic mai mult decât o combinație a celor care ne-au crescut pe noi. Ca urmare, ne vom priva pe noi înșine de satisfacție parentală, acționând automat la situațiile create.

Cum scăpam de „pedeapsa” pe care ne-o aplicăm. Cum ieșim din cercul vicios?

Da, este greu de acceptat faptul că, atunci când simțim emoții negative ca părinți se întâmplă din cauză că suntem mentori din inerție. Să explorăm și mai profund acest aspect.

Într-un procent de aproape 100% doar un părinte care a fost lovit ca și copil, nefiind ghidat adecvat să își manifeste frustrarea, își va lovi propriul copil. În momentul în care vă loviți copilul ca manieră de disciplină, trebuie să vă trageți un semnal de alarmă. Evident, până în acest moment, nu aveți capacitatea ca adult de a vă manageria frustrarea, incapacitate pe care o transmiteți acum, prin expunere și repetitivitate, propriului copil. În acest moment, părintele care își lovește copilul va găsi cu ușurință argumente în sprijinul acestei metode de disciplină.

Să facem un pas în spate și să vizualizăm agresivitatea fizică. Vă propun un simplu exercițiu de logică.

  1. Să presupunem faptul că lovitura oprește un comportament nedorit, învățând copilul să nu mai repete acest comportament.
  2. Să presupunem că un adult are un oarecare control asupra propriului comportament, o mai buna analiză a realității. Ca atare, o capacitate sporită de a schimba un comportament nedorit.

Acum să vă ofer o situație ipotetică. Ați uitat, pentru a treia oară în această săptămână, să închideți ușa magazinului în care vă faceți cumpărăturile zilnice. La a câta abatere ați accepta ca vânzătoarea să vă agreseze fizic? Care ar fi reacția voastră în momentul în care ați fi agresați fizic? În acest moment, în timp ce citeați acest exercițiu ați gândit ceva asemănător: „ nu are nicio legătură, eu sunt părintele acestui copil.” Dacă ați gândit asta, atunci în ce poziție de autoritate ar trebui să fie un adult față de voi, pentru ca voi să acceptați lovituri din partea lor ca modalitate de a vă corecta un comportament? Vă voi lăsa să vă răspundeți singuri la aceste întrebări.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Navigation